Piatra Craiului 20-22 iulie 2007

Am plecat vineri la 14.30 cu autocarul de Rucar din autogara Militari. Afara caldura criminala, in masina aer conditionat subdimensionat deci o sauna subtire toti suntem datori. Ajungem in centrul Rucarului pe la 18.30 si o pornim usurel spre Podul Dambovitei tragand cu coada ochiului la posibilele ocazii spre Satic. Ne ia destul de repede un IMS ce mergea spre Tamas si pe la 19.30 ajungem la locul de cazare de la intrarea in valea lui Ivan. Seara facem planuri pentru tura de sambata si hotaram sa urcam prin valea lui Ivan catre Padina Lancii si Poiana Inchisa si sa coboram de la Saua Fundurii prin Valea Urzicii, traseu de circa 11 ore cu tot cu pauze ;)

Sambata dimineata lenevim cam mult si abia pe la ora 10 incepem urcusul pe Valea lui Ivan. Drumul prin padure pana la Crucea Granicerului il facem lent, coplesiti de zapuseala dar cu speranta ca sub creasta va fi mai racoare. Pana la punctul "Prepeleag" ne distram numarand placutele prinse prin brazi cu semnul laba de urs albastra. Intram in poteca principala ce ne duce repede la Cerdacul Stanciului si Marele Grohotis, moment in care intalnim primii drumeti ce veneau dinspre Plaiul Foii.

La scurt timp dupa intrarea in Padina Lancii observam cu bucurie ca traseul este extrem de uscat si ca nu vom avea probleme majore la strabaterea lui asa cum patisem in vara lui 2006. Urcasul printre bolovani destul de lent, cele cateva saritori sunt accesibile insa datorita existentei a numeroase prize pentru maini si picioare. Pentru siguranta, in 2-3 locuri mai grele preferam sa ne tragem rucsacii astfel incat sa nu fim impiedicati in miscare in locurile mai inguste sau mai expuse, dupa caz. In zona superioara intalnim un lant bine fixat pe care insa unii din noi evita sa-l foloseasca, din prea mult orgoliu, parea mea ;).
Iesirea in Poiana Inchisa ne reda energia iar incredibilul ei izvor ne reda pofta de viata. Privelistea este naucitoare, de jur imprejur Poiana Inchisa fiind inconjurata de vai abrupte si de creste de calcar stralucitoare. Surprinde numarul mare de oameni ce tranziteaza prin acest loc in doar 30 de minute. Majoritatea vor iesi din poiana prin Marele grohotis, noi insa preferam iesirea de la ora 2, ca sa continuam cu traseul de creasta spre Saua Funduri. Nu am avut mari probleme cu parcurgerea acestei zone si in maxim 20 de minute ne vedem ajunsi cu bine in creasta unde constatam cu placere ca e ceva mai racoare. Creasta Craiului se vede superba spre sud, serpuind ca un crocodil gigant adormit la soare. Vaile din dreapta ne vrajesc ca un cantec de sirena, tentatia de a privi in golul urias ce se casca brusc langa noi fiind uriasa.
Coborarea pe Valea Urzicii ne pune ceva probleme dar folosim cu succes crengile jepilor si brazilor pentru a cobori in siguranta pe grohotisul neprietenos. De la Prepeleag pina la Crucea Granicerului ne ia cam 15 minute de coborare in alergare pe poteca acoperite de un strat incredibil de elastic de ace de brad, senzatia a fost excelenta, nici urma de oboseala dupa aceasta cavalcada pe sub brazi. In pragul serii ne miscam in reluare pe drumul forestier din Valea lui Ivan multumiti ca am reusit sa ne intorcem la baza cu mult inainte de lasarea intunericului. Drumul ce coboara spre Satic ne intampina cu o perdea de praf alb produsa de camioanele jandarmilor si pompierilor ce coborau din culmea Tamasului, locul unde incendiul continua sa arda mocnit, alimentat de resturile lemnoase ramase in urma defrisarilor barbare petrecute in ultimii ani in ocoalele silvice private din zona.
Seara e racoroasa iar gandul ca in Bucuresti vom avea cod rosu si un real feel de 51 grade Celsius este departe, somnul adanc venind peste noi, pentru cel putin 7-8 ore.

A doua zi urma sa revenim in Bagdadul Europei, capitala Romaniei, metropola din desert, orasul fantoma, pe scurt Bucuresti, iadul pe pamant!

Fagaras 07 07 07

In seara zilei de 6 iulie am luat din Gara de Nord trenul Rapid 625 de la 23.50 cu gandul unei escapade fulger pe creasta muntilor Fagaras. La 3.51 ne-am transbordat in gara Fagaras in iubitul nostru personal 2107, tren care opreste in toate haltele de pe valea Oltului pana la Sibiu in pragul zorilor. La 4.40, simultan cu ivirea zorilor, am coborat in halta Cirta luand cap compas intrarea pe Transfagarasan. Cei 35 de km de Transfagarasan ce ne desparteau de Lacul Balea i-a parcurs in ritm rapid, adica 5 km cu o Dacie pana la iesirea din Cartisoara, 4 km pe jos apoi restul de 26 cu un tractoras cu remorca al Primariei din Cartisoara care urma sa salubrizeze zona de la lac. La 7.30 ne aflam deja la Refugiul Salvamont de deasupra lacului Balea admirand cu ingrijorare stratul gros de nori care se lasa ca o caciula peste urechile caldarii Balea.
La ora 8.15 am inceput sa urcam usor spre saua Paltinul fiind intampinati de rafale sanatoase de vant ce ne dadeau sperante ca intr-un final vor izbuti sa sparga norii si sa-i imprastie in cele 4 zari. Tot drumul pe creasta ne este insotit de rafale puternice de vant ce amesteca nu furie norii de vreme buna ce se joaca prin fata noastra. Cu caciulile pe urechi si manusile in maine suportam mai usor senzatia de frig ce apare in micile pauze de odihna. Urcusul pe Laitel ne stoarce de energie astfel incat ajunsi in varf ne vedem obligati ca vreme de 10 minute sa luam o mica pauza de poze si hidratare. Admiram cu nesat privelistea titanica ce se deschide in fata ochilor: siluetele masive ale varfurile Caltun, Lespezi si Negoiu ce ne aduc aminte ca greul urcusului abia incepe. Coborarea la lacul Caltun o facem in mars fortat cu vantul in fata poposind pentru un sfert de ora langa refugiul Salvamont. E ora 13 si lume destula prin zona, majoritatea urmand sa urce pe varful Negoiu dupa orele pranzului. Pornim spre Strunga Dracului calcnd peste bolovanii imensi cu care este plina caldarea de deasupra lacului Caltun, avand in fata acelasi vant turbat care ne-a insotit toata ziua. Exact inainte de intrarea in strunga intalnim o portiune de zapada inghetata care ne da ceva emotii dar pe care o depasim destul de repede.
Urcam fara mari emotii prin Strunga Dracului, multumind in mintea noastra celor care au montat lanturile, si in jurul orei 4 ajungem pe Varful Negoiu. Aici rasplata primita e pe masura: vantul nu mai bate, norii s-au risipit iar vizibilitatea este perfecta in toate directiile. Facem poze cu frenezie si incercam sa ne aducem aminte ultimul an cand am mai prins vreme asa frumoasa pe vesnic inneguratul Negoi.
Dupa jumatate de ora de siesta la 2535 m altitudine plecam la vale spre acele Cleopatrei infruntand un soi de piatre destul de agresiv fata de talpile bocancilor. Hotaram sa continuam traseul clasic de creasta cu traversarea Custurii Saratii si escaladarea apoi a Serbotei. Destul de frecentele pasaje de catarare, unde trebuie sa apelam la ramonaj si alte procedee ce tin de alpinism fac sa ne creasca adrenalina in cele doua ore de traversare a custurii. Revedem cu placere celebrul plan inclinat din custura si stabilim apoi ca paradoxal exista alte portiuni mai dificile pe parcursul ulterior al Custurii Saratii.
Ascensiunea rapida pana pe Varful Serbotei ma stoarce de energie, in momentul ajungerii in varf simtind ca aerul nu mai vrea sa intre in plamanii mei. Senzatia neplacuta trece repede si reusesc sa ma bucur de privelistea superba asupra salbaticei zone pe care abia o strabatusem.
La 19.40 incepem coborarea spre cabana Negoiu iar oboseala se simte puternic in picioarele noastre. Stefan are probeme cu glezna unui picior si cu un bolovan care il loveste in coaste din cauza unei alunecari ghinioniste. Facem doua ore lungi pe acest traseu de coborare pe care in mod normal il pot executa in maxim 45 de minute, dar inainte de lasarea intunericului reusim sa intram in cabana Negoiu.
Ne cazam cu ceva emotii si aterizam in sala de mese unde mancam o ciorba de fasole, o mamaliguta cu branza si cate 2-3 ceaiuri excelente.
La ora 22.30 intru in pat si in cel mult 3 minute sunt deja in lumea viselor de unde ma trezesc efectiv abia in zori.
A doua zi coboram in jurul orei 10 spre vale, beneficiind de transport auto nesperat pana la Sibiu, unde vizitam centrul orasului, capitala culturala europeana a anului 2007.
Seara pe la ora 20.20 reusim sa fim inapoi in Bucuresti dupa o calatorie de 6 ore lungi cu acceleratul de Timisoara.